Cine suntem noi?

AFA (Asociaţia Facebook-iştilor Anonimi) a fost fondată acum, astăzi, aici, de către mine. Luni, 26 iulie 2010, ora 6:35. Suntem o organizaţie non-profit, în colaborare directă cu 118-TV ™, care ne furnizează materialele necesare desfăşurarii activităţilor noastre.

Scurta definiţie din titlu, deşi pare ambiguă, este cea mai concretă pe care o pot oferi la aceaste ore ale dimineţii. AAA vine de la Asociaţia Alcoolicilor Anonimi, un concept preluat din cultura americană.

Web 2.0 este un concept abstract care cuprinde toate decoraţiunile împopoţonate, inedite care le oferă internetul, aşa cum îl ştim noi astăzi. Adică animaţii, streaming, jocuri care apar direct pe un site. Pentru mai multe detalii, accesaţi http://ro.wikipedia.org/wiki/Web_2.0 .

Ce obiective avem?

Scopul nostru este bine stabilit şi avem un public ţintă neaşteptat de diversificat. Propunem o campanie de recunoaştere şi înlăturare a unei independenţe acute care afectează mulţi oameni, deşi ei nu conştientizează.

Toţi membrii înregistraţi ai site-ului (fenomenului social online) Facebook care vor să scape de conturile lor, sunt bineveniţi aici. Noi vă putem învăţa să răspundeţi temerilor pe care viaţa fără Facebook o poate aduce. Dacă vă este frică de reacţia unei persoane apropiate la decizia dumneavoastră, vă asistăm în abordarea corectă a acelei persoane.

Ce plan punem la bătaie?

Cheia este să încercaţi să ignoraţi, treptat, din ce în ce mai multe facilităţi oferite de site. Din ce în ce mai puţine ore petrecute pe zi sau săptămânal cu Farmville, sau din ce în ce mai puţine cereri de prietenii pe site-ul cu pricina.

Pentru toţi cei care au ceva de împărtăşit în legătura cu relaţia lor cu Facebook, vă aşteptăm la discuţii.

Recrutăm personal voluntar pentru consiliere!

Pentru cei care vor să cunoască mai bine asociaţia noastră şi vor să participe activ la discuţii, vă invităm să răspundeţi la plângerile şi frământările lăsate de membri. Consilierul are acelaşi statut cu un membru obişnuit, dar este recunoscut formal drept mai experimentat decăt majoritatea înscrişilor.

La ora 5 dimineaţa, după o noapte de club A, eu şi Heavy ne-am dus in capătul liniei autobuzului 616, în staţie pentru a ne intoarce în cămin. Urcăm frumos în autobuz, şoferul porneşte şi se deplasează până la prima intersecţie. Moment în care a fost lovit de o revelaţie… se ridică de pe scaunul şoferului, ridicându-se spre noi doi, singurii pasageri. A urmat apoi o întrebare antologică, pe care nu am voie să o dau uitării: “Mă băieţi ,unde dracu’ întoarce ăsta?”. Eu am rămas fără replică, dar Heavy nu ştiu cum de a reuşit, dar i-a explicat că circulăm pentru prima oară cu 616 în acea zonă. Replica şoferului: “Să-mi bag **** în el de autobuz!”
Frumos… a făcut el câteva ture pe langă Unirii, nu ştiu pe unde, la un moment dat revenind pe traseul corespunzător. Ca să nu cumva să credem că a fost o simplă greşeala întrebarea sa, a avut bună voinţa de a-şi arăta iscusinţa la volanul unui Citaro oprind in 2 staţii succesive, înainte şi după o intersecţie, la mai puţin de 50 de metri distanţă.

Într-o noapte/dimineaţă de vineri mai lungă ca niciodată mă pregăteam sufleteşte pentru un parţial. Weekend-ul ce avea să înceapă cu bucuria unei reuşite la facultate era de multă vreme predestinat unei călătorii în Ardeal. La fel de veridică este şi nonşalanţa cu care aveam de gând, iniţial, să renunţ la excursie. Tot răul spre bine… dorul de a bea o bere departe m-a determinat să părăsesc capitala.
Ceea ce s-a vrut a fi o drumeţie planificată cu săptămâni în urmă a devenit, subit, revelaţia nonconformismului spontan, de o frumuseţe rară, pe care ni-l oferă tinereţea.
Mai erau doar 4 ore până la plecarea trenului. Marius a aflat că plimbarea noastră spre Sibiu şi Sighişoara amânată cu câteva zile în urmă a reintrat în programul nostru. Nu a durat mai mult de 2 minute până la decizia sa de a ne însoţi. Plecat în camera lui pentru a-şi face bagajele, a fost luat la întrebări de colegul său, Mircea. Astfel s-a format rapid un mic grup de patru tinerei ce avea să cutreiere Ardealul.

Din păcate, în Sighişoara am ajuns noaptea. Întunericul nu ne-a oprit să colindăm cetatea în lung şi în lat, însă nu am avut ocazia să admirăm de sus singura cetate medievală locuită din Europa, din turnul cu ceas, deschis pentru vizitatori doar ziua. Ne plimbam printre ziduri care au stat în picioare de sute de ani şi mă întrebam cum de au fost păstrate atâta vreme. Omul sfinţeşte locul… este unica explicaţie pe care am găsit-o. Toate oraşele din Ardeal văzute de mine până în prezent pot fi caracterizate prin 3 cuvinte: ospitalitate, curăţenie şi statornicie. O comunitate care ştie ce valori să păstreze. Parcă după ce treci Carpaţii nu mai eşti în România.
Marele nostru noroc a fost Dan, un om deosebit care a avut bunăvoinţa să ne găzduiască, asta doar din simplul fapt că era o cunoştinţă de-a lui Heavy. Cu alte cuvinte a primit în mijlocul nopţii la el acasă 4 străini. Îmi face o deosebită plăcere să cunosc astfel de oameni.
Ca urmare a celor întâmplate, eu am ajuns la concluzia că nu merit să trăiesc în Ardeal.
În a doua parte a excursiei, după cum am spus mai devreme, am vizitat Sibiul. Capitala culturală europeană în 2007, oraş de munte… oarecum. O scurtă documentaţie turistică şi o hartă de pe internet: cu asta am plecat la drum. Auzisem doar lucruri bune despre Sibiu, însă ajuns la faţa locului nu am putut decât să am o părere şi mai bună. Dacă ajungeţi cumva acolo şi nu vizitaţi “Muzeul Naţional Brukenthal”, aţi trăit degeaba. Dacă nu vă urcaţi în turnul din Piaţa Mare rataţi o vedere panoramică unică.

Pot să spun că le-am făcut pe toate în Sibiu. După ce mi-am îmbunătăţit portofoliul cultural cu vizite prin muzee, am mâncat la un restaurant în mijlocul oraşului. Dar cine stătea apoi pe iarbă în parc şi cânta la chitară? Sau cine şi-a petrecut câteva ore bune într-un bar aşteptând trenul? Bar e puţin spus, R&B este, se pare, un loc sfânt pentru mulţi tineri din Sibiu, care ne-au devenit prieteni foarte repede. Unul dintre ei, Claudiu, ne-a făcut chiar o vizită în Bucureşti ziua următoare.

Călătoriile cu trenul au fost în mare parte reprize succesive de somn, insă cea de la Sibiu la Bucureşti a avut ceva special. Totul a plecat de la o greşeală făcută de CFR Sibiu. Trenul nostru era afişat pe panoul cu plecări la linia 2… interesant! Am venit cu o oră înainte în gară, ca să nu pierdem trenul. Dar, surpriză! Trenul a venit la linia 3, linie pe care stătea de mult un alt tren, tot spre Bucureşti, un rapid. Acceleratul nostru a garat în spatele acestuia, undeva la 200 de metri de gară. Bineînţeles că nici un călător cu bilet cumpărat nu a urcat din gara din Sibiu în acel tren. Astfel, a început scandalul cu angajatele de la casa de bilete, apoi cu agenţii poliţia feroviară. Aceştia din urmă ne-au ajutat să plecăm cu rapidul în cele din urmă, fără a mai plăti vreun supliment sau cine ştie ce şpag… taxă!
Una peste alta, totul s-a terminat cu bine. Aştept acum următoarea ieşire care va însemna, probabil, deschiderea sezonului estival, de 1 mai. Vă voi ţine la curent!

Aveţi posibilitatea de a vedea povestea nostră şi din alt punct de vedere, pe Blogul lui Heavy.

Astăzi a fost una din zilele în care vremea a ţinut cu noi. Cel puţin până acum, la amiază. Aşa că am pornit într-o plimbare, cu destinaţia Calea Victoriei, mai exact un magazin care nu merită reclamă aici.
Voi face o introducere pompoasă, cum îmi place mie. Aşadar, multiculturalitatea este o valoare promovată de Uniunea Europeană. Acest principiu care favorizează dezvoltarea laturii sociale poate fi înţeles în profunzimea sa cu o simplă călătorie cu tramvaiul 16. Am plecat de la campusul din Tei.

Un drum de 30 de minute cu tramvaiul, privilegiat de prezenţa controlorului. Spre binele meu, am avut bilet atât eu, cât şi colegul meu Heavy. Sunt conştient că în cele ce urmează voi face discriminări, voi fi un răutăcios misogin şi nu voi recunoaşte munca cinstită de zi cu zi, dar nu îmi pare rău. Onorabilul “agent de verificare al fidelităţii clienţilor pentru transport în comun” purta o discuţie cu o venerabilă “Gossip Girl”, care nu a avut bunul simţ să achite serviciile prestate de RATB. Sincer, să fi fost eu controlor, propuneam un serviciu la schimb. Dacă tot am avut bilet, nu am ezitat să ii scot ochii onorabilului, având câteva replici, rostite clar şi răspicat, totodată ironice către Heavy, de genul: “Ce bine e să faci blatul pe RATB” sau “Mai ţii minte când ne-am luat amendă pe RATB?”. Cred că astenia de primăvară este cea mai bună explicaţie pentru atitudinea mea. Ba mai mult, la un moment dat o femeie “tânără de o perioadă lungă de timp”, cu o coafură stil Marilyn Monroe şi ochelari de soare urcă în tramvai între mine şi bunul meu prieten. Nu am ezitat să îl ţintesc cu privirea, spunând(iar):  “Gossip Girl!”.

Am ajuns la Piaţa Sf. Gheorghe. Nu am refuzat propunerea unei plimbări pe Lipscani până pe Calea Vitcoriei. A intervenit un moment confuz pentru mine. Vedem la un moment un afiş: Galeriile de artă “Hanul… “. Din amintirile rockerului creţ şi pletos care era cu mine, “Hanul… ” era numele unei cârciumi vizitate de el în trecut. Nu am refuzat nici să intru într-un gang şi să urc un etaj pentru a vizita o galerie de artă. Însă momentul în care Heavy a întrebat un ghid din galerie unde este barul, m-a lăsat rece. Întradevăr, la ieşire am observat amândoi în gang o uşă paraginită cu un lacăt imens, etichetată “Hanul… “.

Am ajuns la magazinul cu pricina pentru a cumpăra o husă pentru chitară. Băiatul mi-a propus că în vacanţa de o săptămână ce urmează îmi va împrumuta chitara, nu puteam să îl las să meargă singur pe o vreme atât de frumoasă.

Următoarea oprire: parcul Cişmigiu. Aici am aşteptat pe Miruna şi pe Florin, cunoştinţe ale lui Heavy. Pancardă mare la intrarea în parc: “Tradiţii şi Flori de sărbători“. Expoziţie de flori, muzică populară, plimbări cu trăsuri, plimbări cu ponei, expoziţie de iepuri, picturi pe faţă şi târg de meşteşugari, toate adunate într-o atmosferă primitoare. Exista şi un stand cu o expoziţie de arme, înconjurat cu jandarmi, care nu se încadra deloc.

Au apărut Miruna şi Florin. După încă 10 minute de stat în parc, beneficiem dinou de aceeaşi plimbare cu 16, până la căminul studenţesc.

În cameră a avut loc o dezbatere legată de un articol de pe pagina din “Pubertatea” (ziarul românesc aflat într-o… “libertate” continuă, în opinia mea), care înfăţişează fotografia unei noi amice.

M-am convins încă o dată că am cei mai tari colegi de camera! Unul dintre ei a avut sâmbătă ideea unei excursii. Suntem în luna martie şi cu aproximativ 3 săptămâni îninte încă mai ningea! Unde puteam merge în astfel de condiţii? La mare!

Iulian îşi exprimă dorinţa de plimbare în jurul orei 14:00. Eu şi Ion mai eram în cameră. Din păcate Heavy a ratat momentul. Necesitatea de a umple toate locurile de pasageri prevăzute în talonul BMW-ului, ne-a determinat să mai invităm încă două persoane.

Ar fi fost trist să luăm încă doi băieţi cu noi. Spre norocul nostru, ultimele două seri premergătoare evenimentului le-am petrecut în compania onorantă şi deosebit de agreabilă a unor colege din C3. La invitaţia de nerefuzat făcută de Ion către Elena şi Ana, ne-am completat celelalte două locuri din maşină.

Plecarea propriu-zisă a fost spontană, întrucât depindea în mod direct de un telefon din partea celui care urma să îi “înapoieze” maşina lui Iulian. Un duş rapid, am luat chitara după noi şi un pachet de ţigări, după care duşi am fost! A fost responsabilitatea lui Ion să luăm şi o sticlă de vin cu noi, însă am uitat toţi acest detaliu.

După o oră şi jumătate de mers prin Bucureşti, timp în care am trecut de nu mai puţin de 3 ori pe la Piaţa Muncii, am ajuns în cele din urmă pe A2.

Muzică, voie bună şi toate cele. Ne lipsea doar motorina. Nici o problema, am oprit la prima benzinărie de pe autostrada. O sumă mică, totuşi atât de mare, ne-a asigurat drumul până în Constanţa. Nu am luat însă în calcul zecile de kilometri pe care îi aveam de parcurs de la autostradă până în oraş.

Am avut inspiraţia să îl sun pe colegul meu din liceu, Geo, pentru a-i cere un mic ajutor “pe partea economică”. Nu a fost să fie.

Am lăsat criza petrolieră deoparte şi ne-am îndreptat spre plaja din Mamaia. Cu chitara şi două aparate de fotografiat la noi, desigur! Sâmbătă, 27 martie 2010, ora nu contează, plaja din Mamaia, vânt, coafura puţin ne interesa! Un pachet de kent = 9,9 lei; motorină=30 lei(deocamdată); 30 de minute de îndurat frigul insuportabil de pe malul Mării Negre: de nepreţuit!

Aceste 30 de minute au fost esenţa călătoriei, punctul culminant în care am făcut cât mai multe poze în cele mai ciudate şi tâmpite ipostaze! Din motive nebănuite căram şi chitara după noi, iar eu încercam să imit măcar câteva sunete cu degetele şi corzile îngheţate. “Dacă pozele-ar vorbi”… ei bine… nu vorbesc! Aşa că instrumentul muzical prinde bine pentru poze! O ultimă picătură de sânge aflat la temperaturi normale ne-a ajuns în apropierea emisferelor cerebrale şi ne-am gândit să ne urcăm iar în maşină.

L-am sunat dinou pe Geo, sperând în continuare că ne va ajuta! Măcar mi-a spus la telefon cum să facem să îl întâlnim, după ce ne-am rătăcit cu maşina şi prin Constanţa. Din politeţe sau nu, ne-a condus către o benzinărie şi ne-a primit în căminul studenţesc în care locuieşte (din fericire pentru noi Elena s-a oferit să ne sponsorizeze pentru combustibil). Găzduirea a fost una scurtă, dar cu beneficiile ei.

În cele din urmă am plecat şi din “hotel”. Am oprit la marginea oraşului, pentru o şedinţă care s-a vrut a fi rapidă. Analizând pentru jumătate de oră resursele de care dispunem şi alternativele de plictiseală sau distracţie, am ajuns la concluzia că cel mai bine ar fi să ne îndreaptăm către Bucureşti, unde urma să dăm o petrecere la noi în campus.

Am fost destul de iscusiţi la minte, încât să încrucăm drumul. Am mers până în Slobozia pe un drum plin de gropi pentru a ajunge dinou pe A2. Asta a însemnat, bineînţeles, o nouă sponsorizare din partea Elenei.

Nu vă închipuiţi că drumul ne-a plictisit prea tare… părerea mea (excludem ultimele 30-40 de minute când nu mai aveam nici un fel de energie niciunul dintre noi)!  Ana a avut grija să animeze călătoria. Dacă ai BMW cu trapă şi te duci la mare, trebuie neaparat să te ridici în picoare şi să stai cu pleata în vânt. 40 de grade, fie ele Celsius, fie Fahrenheit, nu are importanţă! Aceeaşi Ana a dansat tot timpul în maşină. Temele discuţiilor avute în maşină au avut o foarte mare diversitate. Am discutat inclusiv despre fizica nucleară, serios!

Am ajuns, în final, înapoi în Bucureşti. Am lăsat maşina la 15 minute de mers pe jos de campus. Un drum pe un frig parcă mai blând decât cel din Mamaia. Din această ultimă promenadă îmi aduc aminte că Iulian a dedus printr-o logică irefutabilă, bazată pe frisoane şi oboseală, că… citez: “Ana nu are chiloţi!”